Pe 4 mai, fiica mea urma să se întoarcă dintr-o excursie cu liceul, cu trenul de 14:30 din Gara Constanța, spre București.
Ce părea o călătorie banală s-a transformat, în câteva secunde, într-un coșmar.
La 14:15, în timp ce toți își căutau locurile, urcau bagajele, glumeau, un zgomot puternic a spart liniștea gării. Un alt tren – sau poate o locomotivă – a intrat cu viteză în trenul lor, care staționa. Impactul a fost brutal.
Fiica mea a fost aruncată câțiva metri și a leșinat. Și-a revenit câteva minute mai târziu, cu durere intensă în degetul arătător, care deja era umflat. În jurul ei – sânge, oameni răniți, țipete, colegi în stare de șoc, o femeie gravidă lovită, o altă femeie cu fața plină de sânge, colege zgâriate, izbite… imaginea unui mic dezastru.
Nu mi-a spus imediat ce s-a întâmplat. Știa că sunt panicoasă, și mi-a spus doar că trenul întârzie. Când m-a sunat, încerca tot ea să mă liniștească. Copilul meu… care tocmai trecuse printr-un accident feroviar!
Între timp, tatăl ei a și plecat spre Constanța, de urgență… neștiind când va pleca următorul tren cu ei, dar, oricum ea ne-a spus ca în tren nu se mai urcă, ea rămâne în Constanța… trauma fiind mult prea puternică.
Mi-a spus că nu vrea să deranjeze salvările – că sunt alții mai grav. Mi-a trebuit mult să o conving să meargă la una dintre ambulanțe. Și când, într-un final, a făcut-o… i s-a spus, rece, indiferent, că n-au ce să-i facă. Să se ducă singură la spital pentru radiografie. Nimic. Niciun pansament. Niciun calmant, niciun unguent. Nimic.
Un copil minor. Implicat într-un accident feroviar. Profesorii indrumători au fost singurii eroi din poveste, au verificat ca toată lumea să fie in siguranță, deși erau clar și ei traumatizați și au încercat să ajute cum au putut.
Dar Sara mea e descurcăreață. A văzut o farmacie vizavi de gară, a mers singură, și-a cumpărat un unguent, s-a pansat și s-a așezat pe o bancă, așteptându-și tatăl.
Când a ajuns la ea, soțul meu a dus-o direct la spital. Diagnostic: contuzie deget II–III, mâna stângă. Atela minim 7 zile, antiinflamator 3 zile. Nimic rupt, slavă Domnului. Dar trauma? Trauma emoțională nu se vede la radiografie.
Întrebările care mă macină acum ca mamă, ca om, ca cetățean:
➡️ Cum a fost posibil ca un tren să intre cu asemenea forță într-un alt tren staționat, plin cu oameni?
➡️ Ce s-a întâmplat cu mecanicul? Era obosit? Beat? Sub influența drogurilor? Au funcționat frânele?
➡️ Cine își asumă? Cine răspunde?
➡️ De ce nu au fost tratați TOȚI răniții?
➡️ De ce un copil minor a fost lăsat să se descurce singur, într-o țară în care părinții plătesc taxe pentru un sistem care ar trebui să fie acolo în momentele grele?
Mi se rupe sufletul.
Și sunt recunoscătoare că fiica mea e în viață, că e acasă. Dar nu pot trece peste indiferența sistemului. Nu pot să tac. Nu pot să accept că „merge și așa”.
🖤 Îmi pare rău pentru toți cei răniți. Pentru toți copiii traumatizați. Pentru familiile lor.
Dacă ați fi fost în locul meu, ce ați fi făcut? Sau continuăm să trăim cu ideea că „așa e la noi”?
#Constanța #AccidentTren #TragedieÎnGara #Indiferență #România2025
Puteti citi stirea AICI.